Vertriebsbüro in Frankreich

De peste 20 de ani locuim la poalele Larzacului.
Din 2010, biroul nostru „direktemang” se află chiar acolo, sus.

„LARZACUL” era un mit în anii ’70, asociat cu o regiune care, prin izolarea și sălbăticia sa, se aseamănă cel mai mult cu Munții Albici din Suabia. Însă, întrucât pe Larzac nu locuiesc șvabi, ci francezi amenințați de revoluție, istoria sa nu poate fi comparată cu o farsă șvabă; dimpotrivă, în 1999, istoria sa a devenit o realitate serioasă odată cu demontarea unui restaurant McDonald’s din Millau.

Larzac, situat la aproape 800 de metri altitudine, este una dintre numeroasele platouri din sud-vestul Franței, la aproximativ 3 ore de mers cu mașina de Barcelona. Aici își face apariția accentul specific al „R”-ului spaniol rostit cu vibrație. În luna mai, orhideele de o frumusețe uluitoare înfloresc pe marginea drumurilor și pe pășunile pietroase, iar de aici provine faimosul brânză Roquefort.
Zilele cețoase de noiembrie în plină vară nu sunt o raritate. Nici cerul albastru strălucitor într-o lună de februarie capricioasă nu este o excepție. Ploile torențiale care se formează în câteva secunde pot alunga căldura de vară care durează de zile întregi. Mai repede decât îți poți imagina, o ploaie măruntă se transformă în zăpadă și, într-o clipită, chiar și oile de în fața biroului alunecă pe gheață.

Oamenii de aici sunt de un alt fel, rezervați, mândri și harnici. Copiii talentați se duceau odinioară la seminarul din Rodez, iar ceilalți urmau, ca întotdeauna, tradiția familiei, fie ca păstori, muncitori agricoli, în pivnițele din Roquefort sau, dacă era nevoie, ca vagabonzi la „Grande Café” sau „Chez Albain”.

Astăzi, totul pare să fie puțin diferit. Poate că se găsește un loc de muncă la viaductul de la Millau, în industria turismului sau „totusi ceva” în Roquefort.
Un singur lucru rămâne neschimbat: toată lumea se bucură, în cele din urmă, când copiii și nepoții își găsesc un loc de muncă în îndepărtatul Paris, iar greutățile vieții sărace din departamentul Aveyron iau astfel sfârșit (cel puțin pentru propria familie). Ca o notă marginală, este interesant de știut că o mare parte din bistrourile pariziene sunt în mâinile „emigranților” din Aveyron. Bucătăria regională de aici se bucură de o reputație excelentă, deoarece peisajul, în mare parte nealterat, oferă produse de bază care au devenit între timp un lux: ciuperci porcini, castane, brânză de oaie, carne de miel, fructe de pădure și vânat.

De secole, platoul este bătut de vânturi. Nu există copaci, ci doar arbuști joși. Prin urmare, nu există nici pământ fertil, ci doar zone pietroase. Nimic nu oferă protecție, nimic nu este protejat. Vântul ne șuieră în urechi, ne aduce lacrimile în ochi și alungă toate ființele vii în grajduri și în case.

Când, în anii ’70, guvernul francez căuta locuri pentru exerciții militare, i-a venit repede în minte Larzac. O regiune părăsită, ale cărei proprietăți funciare se aflau adesea doar în mâinile copiilor și nepoților, care locuiau departe, în marile orașe. Fermierii locali se descurcau cu greu, fiind dependenți de marile fabrici de lactate din industria Roquefort.
Așa vedeau lucrurile protestatarii de atunci.
30 de ani mai târziu, viziunea lor privind o agricultură independentă este vizibilă la fața locului și „disponibilă spre cumpărare” în magazinele bio. Dar despre asta mai târziu.

Așa cum se întâmplă adesea în viață, existau și pe atunci câțiva fermieri care nu doreau să tolereze extinderea zonei militare deja existente. Planul statului prevedea ca întreaga regiune Larzac să devină zonă militară interzisă. Nu mai puteai traversa „tabăra de antrenament a morții” („champ d’entraînement pour la mort”), ci erai nevoit să ocolești pe o distanță mare.
Dar aceasta nu era cea mai mare îngrijorare; mult mai grav era faptul că o zonă naturală urma să se transforme într-o zonă de război.

Înainte ca locuitorii satului La Cavalerie și restul populației să-și dea seama, Parisul cumpărase deja o suprafață considerabilă de teren și devenise proprietarul principal al unui habitat virgin. Totuși, nu pentru a-l conserva, ci pentru a-l transforma într-un teren de război.

În 1971 a început legendara mobilizare, o coadă de cometă a mișcării din ’68. Sute de oameni au venit pe Larzac, au înnoptat în corturi, au ridicat un sat de protest și au ocupat terenul. Au rămas acolo atât timp cât au avut bani sau concediu, iar unii până când rezistența s-a consolidat. În Germania, participam cu entuziasm la manifestații pentru un „Larzac liber”. Nucleul dur, navetiștii de la Larzac, ne țineau la curent cu ultimele noutăți în cadrul unor seri informative organizate periodic.
Eu însămi eram în mijlocul acțiunii, pe atunci la Heidelberg, deși (sincer să fiu) nu știam prea bine unde se află de fapt Larzac. În contextul acelei perioade, sudul Franței era o călătorie de aventură departe de noi.
Pentru adepți ca mine, soarta avea probabil un plan mai îndrăzneț în rezervă. Și astfel am ajuns aici, cel mai probabil ultima rămășiță a inițiativei din Heidelberg „Pentru un Larzac liber”.
Conform motto-ului din Larzac, „Pentru o viață liberă”, ne-am zbătut și ne-am străduit ani de zile, am investit enorm de multă încredere și muncă într-o existență autonomă, am reușit să facem saltul spre libertate în acest peisaj ciudat, cu istoria sa capricioasă.

Dar nu suntem singurii – povestea continuă:
până la renunțarea la proiectul de extindere a bazei militare în 1981, statul francez cumpărase 6.300 de hectare de teren, repartizate în 12 comune. Între timp – după zece ani de confruntări – mulți dintre manifestanți și rezistenți s-au stabilit pe Larzac, și-au găsit un loc de muncă în Millau (cum ar fi Michèle Vincent, directoarea bibliotecii municipale), alături de alți colegi de luptă, o cooperativă de brânzeturi (cum ar fi André Parentie, a cărui brânză de oaie este comercializată ca specialitate în magazinele bio din Germania) sau chiar făcuseră carieră în politica europeană (cum ar fi José Bové).
Alături de fermierii implicați în mișcarea de rezistență și de ocupanții fermei, s-a înființat o societate de administrare (SCTL). Acest lucru s-a întâmplat în urma unei lupte îndelungate cu Ministerul Apărării și cu o durată limitată la 30 de ani. Acest termen a expirat în 2013 și a fost prelungit în continuare datorită „larzacienilor” încă activi: „the show goes on”, iar Larzac rămâne în continuare un model de referință pentru revitalizarea și conservarea unei zone rurale unice.
(Deși acest colț de paradis se află chiar lângă podul de înaltă tehnologie de la Millau, este traversat de o autostradă și este asaltat de turiști.) Tinerii agricultori pot închiria o fermă și o pot administra până la pensionare. Ulterior, împreună cu președinția celor 85 de asociați, se identifică o soluție pentru perioada următoare. Se depun eforturi pentru a reglementa și acest aspect.

Obiectivul celei de-a doua asociații (GFA), care a luat naștere din mișcarea de protest, a fost achiziționarea de terenuri pentru a le „smulge de sub nasul” armatei. Achizițiile de terenuri continuă periodic, totalizând până în prezent 1.200 de hectare. Astfel, alți agricultori pot să se stabilească în Larzac fără investiții financiare proprii, dar fără a deține proprietatea, deoarece fiecare achiziție nouă aparține, de asemenea, comunității.

Multe dintre ferme au trecut deja la agricultura ecologică. În 1993, alături de Hermann Beer și Bruno Schilcher, am vizitat fabrica de brânzeturi „Bergers du Larzac”, care aparține asociației, punând bazele unei colaborări ulterioare. Astăzi, această casă de brânzeturi este vecinul nostru direct.

Viața pe Larzac a căzut oarecum în uitare; militanții de atunci din Heidelberg s-au pensionat probabil sau au emigrat.
A rămas însă o cultură a vieții care a reușit să ajungă în secolul XXI. Extinderea a fost oprită, restul zonei Larzac fiind lăsat în seama localnicilor și a celor care se opun proiectului. Tabăra militară este astăzi o bază europeană de antrenament militar. Uneori se mai trag focuri de armă acolo sau noaptea se lansează rachete luminoase. Locuitorii zonei, adică noi, putem participa chiar în tabără la cursuri sportive.
Conviețuirea funcționează.
Proiectul oponenților armatei m-a emoționat profund, pentru că este viu, asigură calitatea vieții și creează locuri de muncă.
Fără să știe, foștii activiști germani de pe Larzac cumpără astăzi din magazinele bio fructele și brânzeturile acelei perioade de revoltă, susținând în continuare, într-un mod autentic, proiectul tinereții lor.
Să cunoaștem această poveste ne umple de mulțumire și fericire, și exact aceasta este esența scrisorii noastre, semnată de o vânzătoare de brânzeturi din Larzac.